Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

Sfanta Taina a Cununiei


Sfanta Taina a Cununiei
Fiecare Taina are in comun cu celelalte prezenta Duhului Sfant, restituit lumii vazute de Iisus Hristos, salvatorul fiintei umane si garantia vietuirii ei vesnice in imparatia lui Dumnezeu. Dar fiecare din ele priveste o parte, o directie, o activitate a omului, in general, sau a unor oameni in mod special. Daca Taina Botezului, a Mirungerii, a Spovedaniei, a Euharistiei, se adreseaza tuturor oamenilor, cele doua din urma fiind si o obligatie continua a fiecarui crestin, - celelalte trei Taine: Preotia, Cununia si Maslul se impartasesc acelor crestini care au sau vocatia, sau nevoia de a le primi. Vocatia preotiei sacramentale isi are implinirea in Taina Hirotoniei. Nevoia de sanatate trupeasca si multe neputinte sufletesti isi gasesc vindecare sau alinare prin Taina oleo-ungerii (sau maslul). Vocatia sau nevoia angajarii vietii omului -barbat sau femeie -
De aceea, in capitolul misteriologiei teologia dogmatica vorbeste totdeauna, in ceea ce ea considera specific fiecarei Taine, despre un ritual al ei, despre "materia" uneia sau alteia dintre Taine, despre beneficiarul ei si despre alte indicatii care deriva in mod obisnuit din lucrarea Duhului Sfant asupra crestinului, care este si el duh, dar si trup, traitor intr-o lume incarcata de materie. Teologia remarca, de asemenea, ca religia revelata in Vechiul Testament contine unele antetipuri ale Tainelor, prin care Dumnezeu prefigureaza marile acte de sanctificare a lumii. Se observa astfel o corespondenta a Tainei Botezului, in circumciziunea evreilor; Euharistia este prefigurata de Mielul Pascal; oleo-ungerea este usor de acceptat pentru cei ce vindecau ranile spalandu-le cu untdelemn; ziua expierii pacatelor - desi colectiva - lasa sa se intrevada sacramentul penitentei, iar preotia era practicata de la Aaron, in deplina ei functie sacrificiala. Mai putin se poate vorbi de o corespondenta. Inca mai putin se poate vorbi despre o prefigurare a Tainei casatoriei, tocmai pentru ca ea, ca viata a cuplului, era cunoscuta sub atatea forme cate erau posibile unei omeniri cazute din har, dar si tocmai pentru ca ea fusese data dintru inceput ca Taina a iubirii, de insasi Treimea creatoare a acestui cuplu, cum o aflam din primele capitole ale cartii Facerii. Atunci, in prima pereche de oameni, a infuzat Dumnezeu Taina iubirii intre barbat si femeie. Aceea este instituirea primordiala si unica a nuntii. De aceea, modul in care Mantuitorul asista la Nunta din Cana este concludent: El nu vorbeste nimic despre aceasta Taina. Daca ar fi voit sa dea un alt inteles acestei legaturi sau sa completeze ceea ce s-a dat de la inceput, ar fi actionat altfel sau ar fi completat si amplificat explicatiile pe care le-a dat in alte ocazii, privind casatoria (cf. Matei 19, 1-12, sau 5, 27-32 s.a.). Dar El se limiteaza; a binecuvantat apa, la cererea Maicii Sale si la nevoia de continuare a veseliei nuntasilor. Nici un cuvant sau aluzie la nunta, sau la miri, nici macar o binecuvantare adresata lor. Iisus asista la aceasta nunta - una din nesfarsitul numar de nunti, toate repetand articularea perechii noi de oameni, in procesul de prelungire a creatiei lui Dumnezeu.
 De altfel, istorisirea petrecerii la Nunta din Cana este foarte lapidara. Sfantul Evanghelist Ioan insista nu asupra cununiei insasi, sau a mirilor; ci, dupa "chemarea" celui de al doisprezecelea ucenic - Natanael - "a treia zi, s-a facut o nunta in Cana din Galileea. Mama lui Iisus era acolo. Si la nunta a fost chemat si Iisus cu ucenicii Lui". Accentul se pune aici pe prima minune pe care o face Iisus, care este povestita pe larg. Nu nunta este evenimentul central al capitolului 2 din Evanghelie, ci finalul, "cand s-a terminat vinul". Daca Mantuitorul ar fi considerat importanta nunta, ar fi subliniat cat de putin acest eveniment. Dar, centrul atentiei este minunea transformarii apei in vin, prima minune cu care incepe activitatea in lume a lui Iisus din Nazaret. Asadar, nu se poate vorbi despre o instituire noutestamentara a nuntii. Dar despre un element "material" al acestei Taine, ce se poate spune? Se poate vorbi aici de o materie prin care Dumnezeu transmite harul Sau, creaturii? Dar este indispensabila prezenta unui element material in Taina  cununiei, fara de care aceasta nu ar mai fi "Taina"?
 Sa ne amintim ca teologia tinde sa se apropie, cu o minte curatita, de adevarul cuprins in lucrarile lui Dumnezeu, ca ea le pipaie cu aceasta minte si le cunoaste in masura "livrarii" lui Dumnezeu catre noi, a daruirii Lui, si ca realitatea Lui este dincolo de categoriile cugetarii noastre. In acelasi sens, este de remarcat aprecierea lui Serghie Bulgakov, care in Ortodoxia lui aminteste de prudenta cu care Biserica a statuat asupra celor "sapte" Taine, destul de tarziu, si a decis ca acestea sunt purtatoarele marilor efluvii de haruri, cele in care prezenta lui Dumnezeu este masiva, dat fiind ca ele lucreaza in acele domenii ale omenescului, in care prezenta Duhului este determinanta. Atatea alte ierurgii sunt gradual aducatoare de har dumnezeiesc; atatea sfintiri - ale obiectelor, ale oamenilor, ale apelor vazduhului - se produc la rugaciunile Bisericii si sunt eficace, cu consecinte simtite, sau mai putin evidente imediat. Masura "cantitativa" a prezentei darurilor spirituale pe care le lasa Dumnezeu peste capetele noastre este nesimtita de noi, in modul curent al limbajului, decat la un anume diapazon, si anume stare a celor prezenti, sau dintr-o speciala intentie a lui Dumnezeu.

Dar, de pilda, in actul marturisirii - mai exact, in Taina dezlegarii pacatelor - care ar fi materia? S-a spus uneori ca ea este reprezentata de rugaciunile ce se citesc. Dar se citesc rugaciuni si la botez si la mirungere si la maslu si la hirotonie, si totusi aceste Taine contin si elementul material, in acceptia lui reala. Si cum poate fi rugaciunea "materia", cand materie este tocmai ceea ce e palpabil fizic si are si o alta stare, scop, utilitate, in viata omului, decat cele nemateriale? Aceasta e insa explicatia prezentei "materiei" in actul sfintirii: acea participare a celor "vazute" la innobilarea lor prin bunul folos ce-l transmit omului.
Este mai firesc, mai aproape de realitate, sa consideram materie ceea ce si este material in sensul curent al vorbirii; si poate nu este necesar sa consideram ca rugaciunile in anume Taine "tin loc" de materie. Poate e mai firesc sa admitem ca - iata! - realitatea acestei Taine nu se adreseaza omului printr-un element-vehicol material. Este de vazut daca elementul material e indestructibil legat de esenta Tainei, daca ea isi pierde acest caracter, in lipsa elementului "purtator" al harului divin. Poate ar fi momentul azi sa se reevalueze teologic atat esenta Tainelor, cat si elementele si conditiile in care ele se savarsesc, intrucat, spre deosebire de timpurile vechi, oficierea insasi a lor impune anumite pogoraminte uneori importante. Revenind la Taina Nuntii, este necesar sa remarcam ca ea are un caracter singular fata de celelalte: este singular modul "instituirii" ei si singular elementul " materie " al acestei Taine. Dar aceasta singularitate tine de insasi esenta ei, care este legata de - mai exact reproduce esenta relatiei dintre Hristos si Biserica, cum o stim de la apostolul Pavel.
In ceea ce priveste instituirea ei, desi unii teologi considera prezenta lui Iisus la nunta din Cana ca o instituire prin confirmare, sunt mai multi aceia care afirma ca ea nu este instituita atunci ca Taina, ca ceea ce este conform notiunii de instituire a Tainelor in general. Si e de inteles aceasta din urma opinie, intrucat casatoria - ca insotire intre barbat si femeie - dureaza de la inceputul lumii. Ca Taina, insa, in sens crestin, ea trebuie sa-si traga puterea din Jertfa lui Hristos, ca toate celelalte si este Taina, prin sfintirea pe care o da Biserica, in numele lui Hristos, prin Duhul Sfant.
Se poate afirma ca atat instituirea, cat si "materia" acestei Taine sunt date de la inceput in insasi esenta ei tainica. Un "semn vazut", "vehicol al harului", nu are loc in aceasta Taina. Beneficiar, sau destinatar al ei fiind perechea de oameni, ea poarta in relatia de iubire vivifianta toata capacitatea de a crea cele materiale si spirituale. Materia se afla in potenta in cuplul-celula noua a comunitatii ecleziale.
Perioada legilor scrise ale poporului Israel consemneaza pentru totdeauna indatoririle lui religioase si morale. Deuteronomul stabileste un fond religios-moral al comportarii societatii careia se adreseaza si - urmat sau nu - a mentinut permanent nivelul unei austeritati elevate la care erau chemati cei ce continuau destinul neamului Israel.
Aceasta este atmosfera iudaismului dupa exil: casatoria este mijlocul prin care poporul ales dainuieste. Aceasta constiinta a neamului este preluata de fiecare individ si este atat de incarnata in membrii poporului iudeu incat, chiar in casniciile fericite, care se apropiau de idealul aratat initial de Dumnezeu, infecunditatea apare ca un semn de blestem, care produce rusine si durere familiei.
In acest scop, incepand cu profetii, Dumnezeu imbogateste gandirea religioasa mozaica. Tatal, creator al tuturor elementelor pamantului si al tuturor vietatilor, are fata de poporul ales un atasament special: El a stabilit un pact cu Israel, o alianta, in functie de care iudeii vor fi protejati in momentele lor grele, sau, dimpotriva, vor fi pedepsiti daca se abat de la legamantul incheiat cu Yahve. Iar legamantul, pactul dintre acest popor si Dumnezeul lui, se realizeaza in termenii unei casatorii: un raport religios, exprimat in manifestari afective, de respect, dar familiare.
Doctrina profetica privind relatia lui Israel cu Dumnezeu este o noutate in limbajul cartilor sfinte. Predica profetilor introduce un nou element in gandirea religioasa: un nou gen de relatie determina un nou model de viata, pe care paganismul il ignora complet. "Acest arhetip nu mai este cautat intr-o istorie divina, petrecuta in primele timpuri. El este descoperit in inima istoriei sfinte, care se desfasoara aici pe pamant si care da sensul sau adanc experientei istorice a lui Israel. Acest arhetip este alianta acordata de Dumnezeu, poporului sau".
Legamantul acesta incheiat pe muntele Sinai nu este numai un pact, un contract care asigura indeplinirea unor obligatii de ambele parti. In vremea profetilor, aceasta alianta capata - fata de notiunea juridica a unui pact - si o "imbogatire considerabila prin unele rezonante afective: Israel si Dumnezeul sau sunt legati prin inima, nu numai prin drept",
Simbolul "Mirelui" ia in Noul Testament locul celui al sotului, din Vechiul Legamant, si cu modificarea ca finalitatea relatiei este alta: actualul model al omenirii nu mai indeamna numai la fidelitate conjugala, ci la sfintenie, la desavarsire: "Fiti sfinti, precum si Tatal vostru din ceruri este sfant" (Matei 5, 48) si in ceruri nimeni nu se va mai cununa (cf. Marcu 12, 25) ci toti vor fi ca ingerii.
Cununia nu mai are rolul-functie-etno-sociala al reproducerii neamului, ci se pastreaza ca un bun sfintitor al cuplului, ca o forma de viata, dar nu singura, nu indispensabila noului Israel, care are alta viziune, alt ideal, dar si alte posibilitati de a le realiza. Hristos este Mirele unui "neam" ai carui reprezentanti se pot sfinti, ori prin Taina Cununiei, ori singularizandu-se in chipul Mirelui, in numele Lui. Neamul Noului Israel sporeste prin sfintenie, sau in sfintenie: fie printr-o cununie care naste fii, introdusi in imparatia lui Hristos prin Taina Botezului, fie prin urmarea Fiului neunit, a Mirelui care poarta in trupul Sau omenirea sfintita, Biserica.
De aceea, putem afirma ca Hristos nu avea de intemeiat Taina cununiei, ca unire dintre barbat si femeie: El o confirma si o sfinteste cu prezenta Sa, pe cea care isi are arhetipul in "ziua" finala a intemeierii lumii; finalul intemeierii lumii a culminat "prin intemeierea Tainei Cununiei. Iubirea totala intre un barbat si o femeie, care se unesc in numele lui Dumnezeu, cu binecuvantarea Lui, continua si azi porunca Creatorului: cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul. Dar modul cresterii, al inmultirii si al stapanirii, nesesizat de perechea primelor timpuri, a fost aratat, demonstrat chiar in istoria neamului omenesc: omul este infipt in Dumnezeu si nu-si poate pastra viata decat dezvoltandu-si radacinile in El. Extragerea, ruperea din El inseamna moarte. Iar viata, cresterea si sporirea in "viata", inseamna largirea continua a unghiului deschis din si catre Dumnezeu, largirea la nesfarsit, pana la includerea totala in viata dumnezeiasca, viata de har in care a fost pus initial sa traiasca.
Raportul actual cu Dumnezeu, al omului rascumparat, este in functie de Hristos. in El isi are fiecare modelul vietii actuale si al celei viitoare. Casatoria isi vede modelul desavarsit in relatia lui Hristos cu Biserica. "Iar eu zic despre Hristos si despre Biserica" - formula apostolului Pavel, descrie singurul mod in care casatoria urmeaza cursul voit de Dumnezeu : al iubirii totale, al daruirii depline, pana la jertfa, a unuia pentru celalalt, dar si al cuplului, pentru ceilalti. Pentru ca cuplul crestin nu este doar o finalizare a conturului celor doua persoane, o incheiere a destinului fiecaruia in Hristos: el presupune uneori si o prelungire in viitorul comunitatii, a societatii umane in care vietuieste. Cuplul crestin care naste fii este deschis catre ceilalti, si pentru aceea ca viitorul lor are implicatii in societatea ce-si prelungeste mersul pe pamant. El este deci responsabil de modul cum va determina acest mers, prin plasarea fiilor sai in procesul convietuirii lor alaturi de ceilalti.
Dar aceasta corelatie a exemplarelor umane nu este lasata de Hristos la nivelul puterilor lor, sau al intelegerii lor. El a asigurat comunitatea de care s-a desprins la inaltare, i-a intarit liniile directoare ale continuitatii prin suflarea de Duh Sfant - prin acordarea putintei de a fi perpetuata realitatea Jertfei Lui, cu darul preotiei; si apoi, prin "trimiterea" la lucru a Consubstantialului Sau, a Duhului Sfant in persoana, Care preia conducerea Noului Israel intemeiat prin rascumpararea Logosului, jertfit si inviat.
Duhul, cel care incalzea, "sub aripile Sale", creatia in prima ei existenta, reintra in actiunea Lui fundamentala: "Sfintitorul", Domnul de viata-facatorul, preia lucrarea - majora globala si unica in decursul neamului omenesc - a lui Hristos si o repartizeaza in timp, amanuntit, in toate etapele vietii umane, -fiecaruia si continuu. El este cel in Care se reveleaza Dumnezeu omului, cel care lumineaza mintea si trupul, cel care sfinteste cuplul sau singulara vietuire a monahului. Pentru ca in El se activeaza toate Tainele: pe El L-a trimis Tatal la Fecioara, ca sa-L nasca pe Iisus-Logosul; pe El II trimite Hristos ca sa nasca Biserica. Iar fiii Bisericii sunt nascuti "din apa si din Duh". Binecuvantarea Bisericii - pe care preotul oficiant o da in numele Bisericii, comuniune a sfintilor - este nu o simpla luare de act a consimtamantului partilor ; ci este concluzia actului sau actul insusi de rugaciune insistenta a comunitatii ecleziale, pentru ca Cei doi care se insotesc spre sporirea iubirii sa poata duce aceasta hotarare la bun liman. Cei doi crestini care si-au propus acelasi drum au nevoie de rugaciunile Bisericii, prin care se acorda harul special al acestei Taine, har cu care Duhul Sfant ii insoteste in toate clipele vietii lor. Daca ritualul acestei Taine foloseste in Ortodoxie "cununa mucenicilor" drept simbol, dar si avertizare, pentru tentatiile si descurajarile ce pot urma in drumul casniciei, lucrul este mai mult decat simbolic: sotii au datoria de a lupta pentru pastrarea juruintei pe care o fac unul fata de celalalt, ambii si fiecare fata de Dumnezeu si fata de comunitatea in care intra sa convietuiasca: "Iata, fiilor duhovnicesti, prin punerea mainilor pe sfanta Evanghelie si pe sfanta Cruce, ati savarsit juramant inaintea sfantului altar, ca veti pazi legatura dragostei si a unirii intre voi pana la mormant curata, neintrerupta, dreapta, cinstita si ca nu va veti abate de la datoriile voastre nici unul, urmand ce este placut lui Dumnezeu si oamenilor", spune preotul noilor cununati.
Harul primit in Taina Cununiei vine in ajutorul sotilor ca ei sa realizeze acel spor, acea crestere tainica a fiecaruia prin celalalt, ajutandu-se cu celalalt, cunoscandu-se prin celalalt, cum numai iubirea poate face sa transpara in fiecare ceea ce stralucirea iubitorului lumineaza. "Vietuind impreuna, cele doua persoane se configureaza una pe cealalta - spune Parintele D. Staniloae - incat barbatul se completeaza si ca persoana prin femeie si invers. Fiecare devine un fel de co-persoana si amandoi, o unitate co-personala".
Sensul adanc, vechi antropologic, al Tainei Cununiei rezida in unicatul-barbat pe care femeia il gaseste in alesul ei si invers, precum si in unicitatea perechii care se prezinta in fata altarului. in aceasta rezida nevoia de rugaciune si de binecuvantare a Bisericii, mai mult decat in mostenirea biblica a prolificitatii Sarei. "Pazirea patului curat" - cum spun rugaciunile din randuiala cununiei - este semnificativa si este un imperativ pentru cuplul crestin. Pentru ca Nunta este nu numai un contract care aduce o pereche de oameni "in randul lumii", cum formuleaza stereoptip limbajul comun, ci ea este Taina, descoperitoare de taine in exercitiul de iubire la care se angajeaza muceniceste mirii. Ea nu este o legitimare a practicarii unei sexualitati despersonalizate, ci promisiunea unei fidelitati reciproce, nedezmintite in perioadele de incercare ce nu vor inceta sa apara. Cei ce se iubesc promit in fata altarului sa-si pastreze iubirea; recunosc fiecare datoria de a fi alaturi de celalalt si de a ramane, invingand vicisitudinile inerente.
Fireste, este vorba de un contract matrimonial, un legamant care - prin insasi natura oricarei obligatii - creeaza impresia unei limitari libertatii partenerului, "contractantului". Dar acesta este si sensul oricarui legamant: recunoasterea unor obligatii fata de celalalt, mentinerea apropierii, respectarea promisiunii, fara de care libertatea ar insemna jocul fara de frau al capriciului, al arbitrarului, acceptarea impulsului orb al individualismului egoist.

Dar in cazul "contractarii" casatoriei (sa nu uitam ca ea este un "pact", un "legamant"; acest caracter din Vechiul Testament este doar imbogatit prin harul si puterile noi pe care le da Sfantul Duh!), angajamentul presupune obligatii infinit mai mari decat numai respectarea literei contractuale. Sotii "cresc" impreuna, isi datoreaza unul altuia chipul pe care-l capata prin celalalt, isi pot da unul celuilalt mantuirea, sau dimpotriva - cum o spune apostolul Pavel, caci ce stie femeia daca-si va mantui barbatul, si invers?!
Fiecare Taina, in credinta noastra, ne cizeleaza, ne lumineaza, ne curateste, pentru a intra cuviincios in imparatia lui Dumnezeu. Dar Taina Cununiei, pentru cei ce au aceasta chemare, are implicatii eshatologice intr-o masura mai directa in lume, intrucat familia care se naste din aceasta este unitatea ontologica a societatii umane, a complexului comunitar social in care celula umana isi duce existenta. Termenul de "ecclesia domestica", folosit de Sfantul loan Gura de Aur, evoca exact intreaga gandire patristica, foarte fidela formularilor teologice ce-l preced. Acesta este si miezul teologhisirii lui Pavel Evdokimov, cand se refera la esenta Tainei Cununiei: "Cand logodnicii isi marturisesc iubirea in fata lui Dumnezeu si pronunta acel "da" conjugal, slujba nuntii este in Ortodoxie ceva mai mult decat o simpla binecuvantare, decat un schimb reciproc de consimtaminte, ce decurg din ordinea creatiei. Aici este vorba de invierea din evanghelie, de implinirea ei totala care transcende istoria si-si trimite ecourile in vesnicie". in aceasta Taina, Biserica "acorda fiintei conjugale, astfel constituite, un har deosebit, in vederea unei slujiri, unui oficiu eclezial. Este aici crearea unei celule bisericesti, pusa in serviciul intregii Biserici, sub forma unui sacerdotiu conjugal".Desigur, nu cazurile nereusite ale acestei intovarasiri pot fi date de exemplu. Neintelegerile, lipsa de respect in launtrul casatoriei, acuzatiile reciproce la care se ajunge uneori este o realitate trista a esecului primilor oameni si a urmasilor. invinuirile pe care si le-au adus prima pereche izbesc si acum urechile noastre. "Casatoria, ca legatura naturala a fost slabita si desfigurata in multe forme dupa cadere, prin egoismul descatusat si dezvoltat de ea. Ea a pierdut prin aceasta harul legat, de starea primordiala", iar prin restaurarea lui Hristos si prin reprimirea harului s-au dat noi puteri omului, dar el este in formare, in continua desavarsire. Fiecare are a-si dobandi el insusi conturul la care este chemat, forma optima a realizarii lui, dar atat ca monah cat si ca om casatorit e nevoie de efort, de suferinta si mai ales de rabdarea care da loc si celuilalt sa se afirme alaturi de tine. Este relevanta afirmatia Parintelui Staniloae ca momentul punerii cununilor, in timpul oficierii Tainei, e actul central al Tainei cununia, care-si ia numele de la cununile mirilor, este "semnul maririi, al demnitatii", dar aceasta este o concluzie, o confirmare a acceptarii de catre soti a raspunderii unuia fata de altul, sau fata de societate, cum de asemenea implica si renuntari si o anume asceza.
Pierre Grelot, a carui lucrare citata am folosit-o mult la inceput, pentru intelegerea vietii cuplului in Vechiul Testament, face remarca justa ca noua religie revelata in lisus Hristos aduce in aceasta problema o dubla dezlegare. In primul rand El anunta o noua austeritate, adancind sensul pacatului la inferioritatea lui; se observa o reconsiderare a starii de pacatosenie, care nu este totdeauna evidenta, dupa cum o aparenta pioasa nu corespunde totdeauna starii reale a sufletului. "Vamesii si pacatoasele vor intra inaintea voastra in imparatia Cerurilor" (Mt 21, 31-32). Iar in al doilea rand, crestinismul intelege just rolul si valorile trupului omenesc. Iubirea conjugala isi regaseste locul ei firesc: "ea nu se aseamana intru nimic acelor rabufniri de erotism al caror exemplu se gaseste frecvent in lumea pagana. Ea este casta, caci presupune la cei doi o atitudine de daruire, lipsita de egoism. Ea se purifica pe masura practicarii ascezei (1 Co 7, 2, 5) si ii smulge din radacina, acelor necuratii injositoare pe care sfantul Pavel le descrie in tablouri sumbre (Rm I, 24, 27).
...Necesitatea de a muri sie insusi pentru a trai in Hristos ...se impune si in viata conjugala: aceasta nu va arata un om nou, decat daca in centrul ei este instalata Crucea".
Dar, cum spuneam, Taina nuntii implica si un consimtamant bilateral, consimtamant-angajament al sotilor, care, fireste, este indispensabil validitatii cununiei. Problemele de drept bisericesc ce se nasc - ca si cele nebisericesti - din convietuire, au avut totdeauna in vedere raportarea la un suport dogmatic, un temei scripturistic sau patristic, in functie de care s-a emis o norma, ce a devenit intre timp lege, canon bisericesc. In practica primelor secole crestine, experienta Bisericii inregistreaza cazuri de despartire a sotilor pentru considerente grave: ingerinte ale unuia din soti contra celuilalt, sau adulter. Interpretand epistola catre Corinteni, Sfantul Ioan Hrisostom spune: "este preferabil sa sfarami legatura casatoriei, decat cea a credintei". in caz de adulter, sau daca unul din soti obliga pe celalalt sa sacrifice idolilor, "nu ezitati - spune sfantul - sa va retrageti de indata ce el va crea zilnic certuri, pentru ca Dumnezeu ne-a chemat sa traim in pace". De altfel, in perioada aceea adulterul era considerat ca sacrilegiu, ca fiind o calcare de juramant; Sfantul Ambrozie afirma ca cel ce intineaza patul nuntii calca porunca dumnezeiasca, "schimband" harul lui Dumnezeu, pierzand adica harul nuntii.
In situatiile de mai sus, atat Biserica primara, cat si cea a primelor veacuri avea aceasta intelegere pentru sotul sau sotia care nu mai considera posibila convietuirea. Dar daca reluam cuvintele Mantuitorului, inscrise in Evanghelie, situatia pare mai grava in privinta convietuirii. Nu numai actul fizic al indepartarii dintre soti poate insemna o calcare a juramantului facut, ci si o detasare neexprimata, atunci cand devine ireversibila. In acest sens, o jignire grava si continua atrag iesirea din comuniunea iubirii si a respectarii reciproce, insemnand si caderea din harul casatoriei. Chiar daca instantele de rigoare nu pronunta formal o despartire, harul nuntii nu mai are obiect; destinatarul era perechea care a cerut consfintirea acelei comuniuni care acum a incetat.

De fapt, independent de justificarea actiunii de despartire, renegarea legamantului facut pentru totdeauna constituie si o nedreptate ; orice divort este o nedreptate facuta de sotul care paraseste, care jigneste, care anihileaza pe celalalt. Iar in cazul unui real acord comun, adica o exprimare comuna a disensiunii, un divort implica o nedreptate - de asta data facuta lui Dumnezeu: "Tu mi-ai dat-o!", spune Adam, reprosand lui Dumnezeu neputinta sa de a se opri la timp. Biserica intervine doar cand, dupa esecul unor casatoriti, se cere repetarea Tainei Cununiei, in care caz ea o admite pana la a treia casatorie, ceea ce reprezinta un insemnat pogoramant. S-ar putea spune ca este chiar o lezare a Tainei, a juramantului care s-a facut. Dar, ca in orice pogoramant, Biserica are in vedere prevenirea unor primejdii mai mari, cum o anuntase deja apostolul Pavel in prima epistola catre Corinteni: "...ca paza impotriva desfraului, fiecare barbat sa-si aiba femeia lui si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei...; fiindca este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda" (7,1-9). Subliniind simtul pastoral al apostolului Pavel, teologul Evdokimov citeaza interpretarea Sfantului Ioan Gura de Aur la pasagiile epistolare privind cele doua moduri de vietuire: "Cand Hristos porunceste sa urmam calea cea stramta, El nu se adreseaza numai calugarilor, ci fiecaruia. De asemenea, El avertizeaza pe fiecare ca trebuie sa-si urasca viata proprie in aceasta lume. Din aceasta urmeaza ca monahul si laicul trebuie sa ajunga la aceeasi inaltime, iar cand cad, se ranesc in aceeasi masura"... "Va inselati cu totul daca socotiti ca sunt unele lucruri care se cer laicilor si altele, monahilor: ...ei vor avea de dat socoteala in aceeasi masura"... "Nu casatoria este cauza poticnirii, liberul arbitru de care (unii) se folosesc rau in casatorie".
Pentru ca, "toate imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos" si mai ales, "nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine", cum puncteaza atat de subtil apostolul: gandurile ispititoare, slabiciunile starii noastre omenesti, tendintele de libertate care uneori exced cadrul firescului - pentru faptul ca sunt posibile, nu inseamna ca sunt si binevenite, iar acceptarea lor nu este de folos, deci nu trebuie sa-si faca loc in viata crestinului. Iar casatoria, cadrul in care doi oameni isi sunt mai apropiati decat in orice alta forma de relatie umana, poate deveni campul de lupta al infinitelor tentatii pe care, atat neputinta ramasa dupa pacatul stravechi, cat mai ales insistentele atacuri ale dusmanului omului, le prilejuiesc cu predilectie. Si aceasta, tocmai pentru ca e o Taina, poate tocmai pentru ca aceasta este Taina pe care duhul cel rau o cunoaste de la inceputul omenirii si in care a triumfat chiar de atunci impotriva ei. Creatura fara de trup a invins pe om, pe calea posibila lui, prin aprinderea mandriei si a impresiei de independenta pe care o da orice neascultare. Dar consecintele acestei caderi, care a fost de ordin spiritual si-au vadit primele manifestari mai ales in trup. Trupul este latura prin care ele devin evidente. Adam si Eva atunci au "vazut" trupul lor; atunci li s-au deschis ochii trupescului. Iar Taina Nuntii paradisiace a cunoscut, dupa dispretuirea spiritului, legile unui trup al pacatului: inmultirea prin sexualitate, durerea si moartea.

Pacate impotrivitoare Tainei Casatoriei dupa Sfintii Parinti ai veacului al IV-lea
Casatoria presupune multa bucurie si mangaiere, dar si multe responsabilitatii atat a sotilor fata de copiii lor, cat si a celor doi, unul fata de celalalt si a copiilor fata de parinti. Abdicarea in vreun fel sau altul de la aceste responsabilitati a membrilor familiei sau a unuia dintre acestia, atrage dupa sine periclitarea sau chiar ruperea unitatii familiei si in acelasi timp, necinstirea harului primit prin Taina Casatoriei.
Intre pacatele care se impotrivesc casatoriei sau atenteaza la unitatea si bunul mers al familiei, cele mai importante sunt:
a) necinstirea sotului sau sotiei;

b) adulterul;

c) incestul;

d) perversiunea;

e) uciderea pruncilor in pantecele mamei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu